Bistro Dada sau străbunicul Concept
21 octombrie 2009
În ultimul timp, m-am găsit deseori în situaţia de a fi întrebată care este restaurantul meu favorit din Bucureşti. Fără a exagera foarte mult, este o întrebare care mi se pare la fel de deplasată ca a întreba pe cineva care îi este cartea favorită sau ca a întreba un copil pe cine iubeşte mai mult, pe mama sau pe tata. În ciuda faptului că întrebarea îmi pare nelalocul ei, însă, şi luând-mi toate precauţiile, de multe ori mă trezesc răspunzând: Bistro Dada. Nu ştiu de câte ori ar trebui să mănânc la Bistro Dada pentru a simţi că am ajuns la saturaţie. Sunt din ce în ce mai multe restaurante excepţionale în Bucureşti, dar pentru mine puţine au reuşit să-şi păstreze farmecul şi savoarea atât de mult pe cât a reuşit Dada. Aflat pe strada Matei Voievod, undeva între Mihai Bravu şi Pache Protopoescu, restaurantul nu a fost niciodată avantajat de poziţionare, fiind relativ departe de centru şi într-o zonă în care parcarea este un adevărat coşmar chiar şi după standardele Bucureştiului. Dar Bistro Dada a rezistat cu brio în ciuda acestui dezavantaj. Nu ştiu sigur dacă Dada este primul concept store / restaurant din Bucureşti, dar cu siguranţă este unul dintre cele mai vechi. Pe vremea când cei care au acum tot felul de concept stores învăţau să zică I am/ You are, Dada servea deja unele dintre cele mai bune feluri de mâncare din Bucureşti.
Cu un design interior puternic influenţat de mişcarea dadaistă, restaurantul are un aer aproape magic, dat de lumina caldă şi atent poziţionată, de desenele de pe pereţi şi animalele suprarealiste care îşi fac siesta pe fotoliile foarte comode şi colorate. Serviciul este foarte bun: discret, atent şi amabil, sunt rare zilele în care să ai ceva de reproşat felului în care ai fost servit.
ANTREURI
Din păcate, cei de la Dada care ne obişnuiseră cu un mic aperitiv foarte delicios din parte casei au renunţat la acest obicei atât de bine-venit şi apreciat de clienţi. Pe de altă parte, pentru a nu-şi plictisi clientela de bază, cei de la bistro au adus câteva modificări foarte inspirate pe meniu. O excepţie este schimbarea adusă carpaccio-ului de vită cu uleiuri aromate care este acum servit cu pere, spre deosebire de mult mai banala, dar mult mai potrivita lămâie clasică. Fără gustul un pic înţepător al sucul de lămâie, carnea de vită crudă devine un fel mult mai greu şi îşi pierde din prospeţime.
FELURI PRINCIPALE
Pe de altă parte, noul risotto este bazat pe o combinaţie foarte inspirată. Cu brânză proaspătă de capră, măsline kalamata cărnoase şi ceapă verde, a devenit unul din risotto-urile mele favorite, deşi aş fi preferat ca ceapa verde să fie folosită mai din abundenţă, dar poate această preferinţă este consecinţa vizitelor prea dese la restaurantele thailandeze pentru care acest ingredient este la fel de important precum usturoiul pentru restaurantele româneşti.
Chilli beef stir fry, adică antricotul de vită cu sos hoisin, legume şi mentă, are o aromă cât se poate de asiatică, deşi sosul hoisin se foloseşte în bucătăria chineză pentru carnea de porc, şi nu pentru cea de vită, aşa cum ne propun cei de la Dada (sunt convinsă că în cunoştinţă de cauză).
Vedeta meniului, însă, rămâne pieptul de raţă marinată cu salată de mere, cireşe confiate şi sos de Porto. Carnea de raţă este moale şi făcută exact cât trebuie pentru a nu se usca prea tare, iar cireşele confiate au o aromă atât de puternică şi merg atât de bine cu carnea de raţă, încât m-aş hazarda să spun că merită să le faceţi o vizită celor de la Dada chiar şi numai pentru a gusta acest fel.
Dintre tot ce se găseşte pe meniul de la Dada, sushi-ul este singurul pe care v-aş recomanda să-l evitaţi. Niciodată nu mi-a lăsat senzaţia că ar fi prea proaspăt sau bine făcut, ceea ce e de mirare având în vedere felurile complicate care îi ies atât de bine bucătarului.
DESERTURI
Tiramisu este mare şi este atât de bun şi autentic încât lasă impresia că tocmai a fost făcut de o nonna veritabilă sosită cu vreo reţetă specială din Italia natală. Biscuiţii savoiardi sunt înmuiaţi în espresso şi lichior, ţinuţi laolaltă de un amestec delicios de mascarpone şi zabaglione şi acoperiţi de o pudră fină de cacao, dar cu toate acestea, mousse-ul de ciocolată albă cu struguri şi căpşuni, acoperit de un strat subţire de ciocolată neagră, rămâne cel mai bun desert de la Dada.
CONCLUZIE
Mi se pare că Dada ar merita un punct în plus şi pentru faptul că s-a menţinut şi adaptat atât de bine în anii de când s-a deschis, mai ales având în vedere că multe restaurante bune pentru o vreme ajung să decadă până la a nu mai fi de recunoscut.
Preţurile bistroului nu sunt foarte mici, ajungând ca o masă cu 3 feluri pentru o persoană să coste în jur de 90 de lei. Comparat cu alte restaurante din clasa sa, însă, preţurile pot fi considerate mai mult decât rezonabile.
Trattoria Verdi şi alte divagaţii italieneşti
13 august 2009
La Trattoria Verdi de pe str. George Enescu am ajuns într-una din zilele cu ploaie torenţială de săptămâna trecută şi, la început, totul ni s-a părut foarte OK: de la serviciu, până la atmosferă şi antreul din partea casei. Pereţii maro sunt acoperiţi de tablourile în ulei ale unor figuri care păreau să fi însemnat ceva pe vremea lor şi cărora li se alătură fotografii alb-negru ale unor actori italieni celebri, dar şi ale unor necunoscuţi care par să aibă în comun doar veneraţia aproape religioasă cu care se dedică mâncatului pastelor. Rafturile de deasupra unora dintre mese etalează sticle de vin roşu mai mult sau mai puţin costisitoare, iar felinarele folosite ca element de design interior reuşesc să-i confere locului un aer foarte intim. Muzica, nu chiar italienească şi nu chiar potrivită pentru context, are însă darul de a relaxa şi bine-dispune, în ciuda (sau poate tocmai din cauza) faptului că pare mai potrivită pentru a fi coloana sonoră a unui canal pentru copii. Încet-încet, însă, fără să-ţi dai seama ce s-a schimbat, entuziasmul dispare pentru a face loc unei senzaţii de uşoară dezamăgire şi nemulţumire.
Maître d’hôtel din prietenos devine intruziv şi aproape exagerat (un englez nu s-ar purta aşa de apropiat nici cu cel mai vechi prieten), mâncarea, care la început arăta foarte bine, descoperi că nu are chiar un gust extraordinar şi atmosfera care părea plăcută se contaminează din ce în ce mai mult de prezenţa unor personaje nu tocmai discrete. Trebuie să recunosc, însă, că antreului din partea casei i-am păstrat o amintire foarte plăcută, chiar şi după semi-dezamăgirea ce i-a urmat.
ANTREURI
Antreul din partea casei alătură nişte măsline kalamata negre şi cărnoase, aşa cum le stă bine unor măsline greceşti adevărate să fie, un amestec de ulei de măsline cu oţet balsamic în care merge de minune înmuiată pâinea proaspătă în stilul celei de casă, şi un salam italienesc uşor picant şi uscat, despre care nu am putut afla prea multe de la cel care ne-a servit.
FELURI PRINCIPALE
Papardelele cu sos de trufe (papardele tartufato) arată foarte îmbietor, cu bucăţi mari de trufe odihnindu-se pe pastele care capătă luciu de la uleiul sau untul cu trufe în care au fost călite, dar gustul dezamăgeşte un pic: pastele par totuşi prea unsuroase şi aroma de trufe e atât de subtilă încât numai câinii specializaţi în găsitul trufelor ar putea să o simtă cu adevărat. Papardelele tartufato de la Verdi nu se compară cu pastele proaspete cu unt şi trufe de la La Cena, pe care le consider cele mai bune din tot Bucureştiul.
N.B. O altă variantă pentru cei care apreciază pastele cu trufe este magazinul de gastronomie şi cadouri Le Manoir, de unde puteţi cumpăra unt de trufe şi brânză în ulei cu trufe pe care le puteţi apoi folosi în prepararea oricăror feluri de paste (deşi de la Le Manoir aş recomanda pastele negre de sepie).
Muşchiul de viţel cu piper verde (filetto al pepe verde) a avut sos din abundenţă, iar carnea a fost bine făcută, nici prea uscată, dar nici în sânge, însă nu a reuşit să mă convingă, iar gustul pe care îl lăsă după e cel al unui ficat de porc nu foarte bine făcut, ceea ce nu pot neapărat să-mi explic. Legumele la grătar (verdure alla griglia) sunt tăiate în felii subţiri şi preparate cu ulei de măsline, reuşind să păstreze consistenţa ideală, nici prea uscate aşa cum pot fi uneori legumele la grătar, dar nici suferind din exces de ulei.
Pizza Diavola, cu mozzarella, sos de roşii, salam, cârnăciori picanţi şi ardei iute uscat, a fost decentă, dar, din nou, nu ceva despre care să scrii prietenilor sau despre care să scrii prea mult într-un review.
DESERTURI
Prin deserturi, însă, Trattoria Verdi a reuşit să-şi spele multe din păcatele mediocrităţii. Dolce Fantasia, o cremă de vanilie în care se ascund bucăţi de ananas proaspăt şi zmeură, acoperite cu zahăr brun caramelizat, a fost un deliciu şi pentru mine a funcţionat ca o adevărată madlenă, aducându-mi aminte de crema de vanilie pe care bunica mea o folosea pentru rulourile cu vanilie şi prăjitura cu mere. Tortul Krantz, recomandat cu insistenţă de cel care ne-a servit, a fost într-adevăr foarte bun, iar în combinaţie cu îngheţată şi zahărul ars de deasupra s-a transformat într-un deliciu.
O ultimă dezamăgire a venit în momentul în care am primit pachetul cu mâncarea rămasă şi pe care iniţial vroiam să o luăm acasă. După ce maître d’ ne asigurase că se va ocupa el personal de pachetul nostru (nu că am fi avut astfel de pretenţie sau că am fi întrebat noi cine va duce la îndeplinire această sarcină de mare responsabilitate), când unul dintre prietenii noştri a vrut să guste din pizza rămasă am constatat cu stupefacţie că pizza înota în sosul de piper al fripturii de vită, care trona la rândul său peste feliile de pizza. Nu pot decât să sper că cei de la Verdi şi-au imaginat că vroiam să facem o bucurie unuia dintre câinii fără stăpân din zonă.
Înainte de a pleca, însă, am fost înveseliţi de un limoncello foarte aromat dar cu foarte puţin alcool (faţă de cum îl fac italienii), din partea casei, despre care cei de la Verdi se laudă că l-ar face chiar ei după o reţetă proprie.
CONCLUZIE
Preţurile au fost rezonabile, iar printre clienţii restaurantelor italieneşti din Bucureşti Trattoria Verdi îşi făcuse un renume ca având un raport calitate-preţ foarte bun. Dar asta era pe vremea când Verdi nu devenise reţea, aşa cum este acum. Apropos, prima Trattoria Verdi la care am fost (şi chiar de mai multe ori) a fost cea de pe Emanoil Porumbaru, unde chiar era o plăcere să te duci. Ravioli ricotta e spinaci, paste de casă umplute cu spanac şi brânză, cu sos de roşii şi parmezan, erau atât de bune încât merita să faci o vizită la Verdi numai pentru ele. Rămâne de văzut dacă reţeaua va reuşi să ajungă la nivelul trattoriei de pe Emanoil Porumbaru.
| Mâncare |
  |
| Serviciu |
|
| Locaţie şi atmosferă |
|
| Preţuri* | medii (~ 80 RON / persoană) |
| Scor final (raport calitate/preţ) |
|
* pentru o masă cu antreu, fel principal, desert şi băutură
Thai Moods
3 august 2009
La Thai Moods ne duceam atât de des la un moment dat încât devenise parte din rutina noastră săptămânală. Între timp, însă, preţurile au crescut, a venit criza, şi ritualul thai a rămas un deliciu pentru ocazii speciale mai mult decât o dulce rutină burgheză.
Aflat în zona Bisericii Caşin, Thai Moods pare o oază, ruptă în totalitate de realităţile gri înspre negru ale Bucureştiului. Înfiinţat în 2004, restaurantul a rezistat cu brio pe scena bucureşteană, deşi la început am pariat amândoi că Bucureştiul nu e încă pregătit pentru un restaurant de asemenea calibru şi specializat pe o bucătărie, care deşi e considerată una dintre cele mai bune din lume, nu a prins foarte mult la noi. Dar expaţii au contribuit semnificativ la faima şi dezvoltarea restaurantului, aşa cum a contribuit şi faptul că cei care se ocupă de managementul locului sunt adevăraţi profesionişti şi cunoscători ai Thailandei.
Designul interior integrează mici detalii thailandeze de foarte bun gust într-un decor relativ minimalist, dar cu o atmosferă foarte plăcută. Pe timpul verii, barul se mută în grădina plină de flori şi atent întreţinută şi îngrijită din faţa restaurantului, iar dacă sunteţi în căutare de cocktail-uri excelente (şi în Bucureşti nu sunt întotdeauna uşor de găsit), Thai Moods e locul potrivit. Dacă vreţi un cocktail clasic, vă recomand Mojito-ul, în care romul se amestecă cu piureul de gheaţă, cu bucăţi de lime şi mentă proaspăt culeasă din grădină şi zahăr brun din abundenţă. Dintre cocktail-urile specifice restaurantului, vă recomand Thaijito, o variantă care se vrea thailandeză a Mojito-ului şi care conţine un sirop de afine care merge de minune cu restul ingredientelor clasice.
În cei aproape 5 ani de existenţă, restaurantul şi-a schimbat constant meniul, trecând în timp de la o bucătărie mai degrabă fusion la o bucătărie din ce în ce mai autentic thailandeză. Uneori duc dorul vremurilor fusion, fără, însă, a considera că schimbările de meniu au fost în rău.
ANTREURI
La capitolul supe şi antreuri, gustul supei de creveţi, Tom Yum Goong, un fel foarte răspândit în Thailanda, este dat de ingredientele sale picante şi de sucul de lămâie verde şi tamarind, combinate cu lemon grass proaspăt şi mentă. Curry puffs (Karii Buff, în varianta thailandeză) sunt umplute cu legume delicioase şi carne tocată de vită şi acompaniate de un sos dulce-picant care completează perfect aroma de curry a antreului.
Dar cel mai tare antreu şi unul cu care este imposibil să daţi greş este Prawns in a Blanket with Crispy Noodles – un pluton de şase creveţi deep-fried în ulei, îmbrăcaţi într-un foietaj auriu şi crocant, legaţi la mijloc cu un brâu de spaghete vermicelli de orez, şi ele la fel de crocante şi aurii. Bineînţeles, cei şase eroi nu ar fi ceea ce sunt fără ajutorul unui sos de prune specific thai, gros, dulce şi aromat ca laptele condensat (sau nectarul zeilor olimpieni în formă condensată, dacă Kraft sau Unilever ar obţine reţeta şi patentele pe ea).
FELURI PRINCIPALE
Curry-ul de vită Panaeng, un curry roşu, dulce, nu îndeajuns de picant după canoanele bucătăriei thailandeze tradiţionale (ceea ce s-ar putea să fie vina comesenilor noştri care au cerut cu toţii mâncarea cât mai puţin iute), include toate ingredientele necesare unui curry în stil thai: fasole verde, muguri de bambus, ardei iute, porumb, ghimbir, ceapă, lemon grass, coriandru, carne de vită şi, desigur, sos de curry. În combinaţie cu un orez Jasmine (cel mai parfumat dintre cele care cresc în orezăriile thailandeze), rezultatul final este cel mai aromat curry din Bucureşti. Un alt fel tipic thailandez este Phad Thai-ul, care la Thai Moods se găseşte în meniu sub denumirea de Royal Phad Thai, un stir-fry care conţine tăiţei de orez cu carne de pui şi creveţi, ou, ceapă verde (o legumă foarte îndrăgită de thailandezi şi pe care o adaugă crudă pe multe dintre felurile tradiţionale), arahide (ingredient care apropie gustul thai de cel al mâncării indoneziene, de asemenea, excepţională, dar de negăsit în Bucureşti), morcovi, chilli şi nelipsitul lemon grass. Deşi Royal Phad Thai-ul de la Thai Moods mi se pare bun (şi vă recomand să-l încercaţi), totuşi nu ajunge la nivelul celui pe care îl găseşti chiar în Thailanda, unde acest fel pare să fie mai simplu, dar mai savuros şi, în mod cert, mai picant.
DESERTURI
La capitolul deserturi, Thai Moods stă excepţional pentru un restaurant cu specific asiatic. Sorbet-ul de ananas cu fructe thai este o combinaţie foarte inspirată de bucătărie franceză cu bucătărie thai. Deşi ananasul nu este un fruct cu un gust foarte pronunţat, felul în care este pregătit sorbet-ul nu numai că nu îi diluează aroma, ci i-o accentuează şi pare să scoată din ea tot ce e mai bun. Îngheţata de mentă albă cu ciocolata este cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o în ultimul timp şi o recomand cu căldură mai ales dacă apreciaţi îngheţata în general. Pe de altă parte, prăjitura de mango şi fructul pasiunii cu sos de coacăze şi mousse-ul de ciocolată cu Grand Marnier sună mai bine pe meniu, decât sunt în fapt. Nu sunt nici pe departe nişte deserturi nereuşite, dar par fade în comparaţie cu sorbet-ul de ananas şi îngheţata de mentă albă.
CONCLUZIE
Un capitol la care restaurantul Thai Moods iese din tiparul majorităţii restaurantelor din Bucureşti este faptul că în interior nu se poate fuma, fumatul fiind permis doar în grădină. Într-o ţară în care nefumătorii sunt trataţi ca o specie bizară şi uşor deranjantă şi în care proprietarii asociază politica non-smoking cu o scădere clară a profitului, nu pot decât să salut această decizie decentă, dar curajoasă în contextul de la noi, a celor de la Moods.
Un alt mare merit al restaurantului este acela de a folosi ingrediente proaspete, aduse special din Thailanda. De altfel, nici un restaurant thailandez care se respectă nu ar putea face altfel în România, unde majoritatea condimentelor şi fructelor thailandeze (foarte exotice pentru noi) nu sunt de găsit. Din păcate, o astfel de politică (foarte lăudabilă în fond) are repercusiuni asupra preţurilor, care au ajuns să fie foarte ridicate pentru un restaurant bucureştean. Dar dacă vreţi să organizaţi un eveniment mai ieşit din comun sau să impresionaţi prietenii din afara ţării de calitatea restaurantelor care au apărut şi la noi, Thai Moods e poate primul restaurant pe care ar trebui să-l luaţi în considerare.
| Mâncare |
|
| Serviciu |
|
| Locaţie şi atmosferă |
|
| Preţuri* | mari (~ 140 RON / persoană) |
| Scor final (raport calitate/preţ) |
  |
* pentru o masă cu antreu, fel principal, desert şi băutură
Oraşul Interzis
6 iulie 2009
“If there is anything we are serious about, it is neither religion nor learning, but food.” Lin Yutang, My Country and My People
Restaurante chinezeşti mai mult sau mai puţin autentice există destule în Bucureşti, dar nici unul până recent nu ieşea din reţeta: decor kitsch-os, cover-uri chinezeşti ale unor “şlagăre” pop occidentale, serviciu îndoielnic şi bucătari suficient de lipsiţi de îndrăzneală pentru a nu-şi europeniza excesiv bucatele. În ciuda acestor neajunsuri, însă, nu negăm că ne-am bucurat deseori de multe dintre aceste restaurante. Începuserăm, însă, să credem că decorul roşu cu auriu (sau alte culori tari la alegere), variantele chinezeşti ale cântecelor lui Mariah Carey şi feţele de masă pătate de sos soia sunt caracteristici intrinseci ale oricărui restaurant găsit în Şapte Seri la categoria chinezesc.
Restaurantul Oraşul Interzis a reuşit să fie primul care iese din acest tipar. Aflat pe o stradă liniştită din zona Armenească, care te face să uiţi că eşti în Bucureşti, restaurantul are un design foarte reuşit şi care se vede că a fost atent gândit. Designul îmbină elementele naturale (focul, piatra, lemnul, pământul) cu unele simboluri şi elemente vizuale specific asiatice, reuşind să dea locului un aer autentic şi rafinat deopotrivă. Rezultatul are mai degrabă un aer japonez decât chinezesc, dar asta nu afectează deloc în rău experienţa generală. Terasa spaţioasă şi liniştită, care are atât o zonă acoperită cât şi una descoperită, este extrem de liniştită şi emană o atmosferă relaxată şi, în acelaşi timp, (moderat) exclusivistă.
Serviciul este impecabil: ospătarii sunt atenţi, serviabili, binevoitori şi prezenţi fără a fi intruzivi, capabili să ofere recomandări şi informaţii detaliate despre felurile de pe meniu şi prietenoşi fără a se arată nepotrivit de apropiaţi de clienţi.
ANTREURI
Dar lăsând designul şi serviciul la o parte, mâncarea este, aşa cum e normal, motivul principal pentru care nu ar trebui să rataţi restaurantul Oraşul Interzis. Până să mâncăm din iarba de mare hai dai credeam că algele sunt una dintre excentricităţile culinare de neînţeles ale chinezilor, însă hai dai, însoţită de câteva fâşii subţiri de morcov şi atent condimentată cu usturoi, reuşeşte să fie atât o garnitură delicioasă pentru felurile mai consistente de pe meniu, cât şi o alegere vegetariană îmbucurătoare, într-un context culinar (cel al Bucureştiului) nu tocmai prietenos cu vegetarienii. Varza murată dulce-picantă este un alt antreu/fel vegetarian pe care îl recomandăm, însă doar pentru cei care apreciază mâncarea picantă. Spre deosebire de varza murată de la noi, aceasta este foarte puţin murată, de fapt e mai degrabă marinată. La capitolul feluri chinezeşti atât de autentice că sunt imposibil de găsit oriunde altundeva în Bucureşti, merită menţionate limbile de raţă, care pot provoca repulsie celor mai slabi de înger, dar care merită încercate măcar o dată pentru experienţa inedită pe care o oferă. Contrar aşteptărilor (cel puţin ale noastre), limbile nu sunt deloc moi, ci cartilaginoase şi greu de înghiţit. Celebrele pacheţele de primăvară şi colţunaşii nu se remarcă în mod deosebit şi am recomanda să comandaţi alte feluri mai puţin clasice, dacă vreţi să profitaţi la maxim de experienţa culinară oferită de Oraşul Interzis. Supa iute-acrişoară este groasă şi bună (dacă ai noroc), dar inegală (nu întotdeauna a fost la fel de inspirată).
FELURI PRINCIPALE
Costiţa de porc în sos dulce-acrişor, unul din felurile noastre favorite, se scaldă în cel mai bun sos dulce-acrişor din Bucureşti. Sosul e mai mult dulce decât acrişor (probabil e pe bază de miere), aşa că ar trebui evitat de cei cărora nu le plac felurile principale prea dulci, dar, în opinia noastră, este unul dintre punctele forte ale restaurantului. Un alt punct forte îl constituie felurile picante (pui, creveţi, vită) care abundă în ardei iuţi roşii şi ademenitori. Oaia cu praz a fost (probabil) cea mai bună oaie pe care am mâncat-o la un chinezesc. În fine, pentru iubitorii de raţă, raţa prăjită şi aromată este o experienţă interesantă. Caldă este excelentă, dar rece (luată acasă la pachet pentru că ai comandat mult mai mult decât poţi mânca la o masă) devine un pic greţoasă. Orezul şi tăiţeii de orez sunt OK, dar nu te copleşesc de entuziasm.
DESERTURI
La capitolul desert, delicioasa cremă tradiţională de lapte prăjit îmbină câteva prăjituri (mai mult gogoşi de dimensiuni mici) care se topesc în gură cu o cremă dulce cu gust de lapte condensat pentru care orice copil al perioadei comuniste are probabil nostalgii. Interesantă e şi plăcinta de porumb: dulceagă şi crocantă, făcută din boabe întregi de porumb ţinute laolaltă de un liant din zahăr, se încadrează onorabil în tradiţia deserturilor asiatice reuşite (comestibile, dar fără să se compare cu dulciurile occidentale).
CONCLUZIE
Principalul dezavantaj al restaurantului sunt preţurile, destul de ridicate pentru un restaurant chinezesc. La o masă cu antreu, fel principal, garnitură, desert şi băutură, ar trebui să vă aşteptaţi să daţi în medie 100 de lei de persoană, dar raportul calitate-preţ este în continuare unul bun, având în vedere bogăţia şi originalitatea meniului şi bucătarii chinezi cu experienţă internaţională.
Restaurantul se prezintă ca fiind “primul restaurant chinezesc de lux din România, care îşi propune să ofere o experienţă culinară veritabilă chinezească – prin meniul care acoperă specificul tuturor regiunilor din China, locaţia cu totul specială şi echipa de bucătari chinezi, cu o amplă experienţă dobândită în locaţii de lux şi numeroase şcoli de specializare”. În acest caz, promisiunile marketingului se potrivesc de minune cu serviciul oferit şi poate tocmai de aceea este păcat că site-ul restaurantului nu a fost realizat cu la fel de multă atenţie ca designul interior (având greşeli de editare şi scroll bar-uri deranjate), mai ales într-o lume în care alegerile consumatorilor se bazează din ce în ce mai mult pe identitatea online a produselor şi serviciilor.
| Mâncare |
|
| Serviciu |
|
| Locaţie şi atmosferă |
|
| Preţuri* | mari (~ 100 RON / persoană) |
| Scor final (raport calitate/preţ) |
|
* pentru o masă cu antreu, fel principal, desert şi băutură
What’s this?
3 iulie 2009
Blogul unui oraş mâncăcios.
