Trattoria Verdi şi alte divagaţii italieneşti
13 august 2009
La Trattoria Verdi de pe str. George Enescu am ajuns într-una din zilele cu ploaie torenţială de săptămâna trecută şi, la început, totul ni s-a părut foarte OK: de la serviciu, până la atmosferă şi antreul din partea casei. Pereţii maro sunt acoperiţi de tablourile în ulei ale unor figuri care păreau să fi însemnat ceva pe vremea lor şi cărora li se alătură fotografii alb-negru ale unor actori italieni celebri, dar şi ale unor necunoscuţi care par să aibă în comun doar veneraţia aproape religioasă cu care se dedică mâncatului pastelor. Rafturile de deasupra unora dintre mese etalează sticle de vin roşu mai mult sau mai puţin costisitoare, iar felinarele folosite ca element de design interior reuşesc să-i confere locului un aer foarte intim. Muzica, nu chiar italienească şi nu chiar potrivită pentru context, are însă darul de a relaxa şi bine-dispune, în ciuda (sau poate tocmai din cauza) faptului că pare mai potrivită pentru a fi coloana sonoră a unui canal pentru copii. Încet-încet, însă, fără să-ţi dai seama ce s-a schimbat, entuziasmul dispare pentru a face loc unei senzaţii de uşoară dezamăgire şi nemulţumire.
Maître d’hôtel din prietenos devine intruziv şi aproape exagerat (un englez nu s-ar purta aşa de apropiat nici cu cel mai vechi prieten), mâncarea, care la început arăta foarte bine, descoperi că nu are chiar un gust extraordinar şi atmosfera care părea plăcută se contaminează din ce în ce mai mult de prezenţa unor personaje nu tocmai discrete. Trebuie să recunosc, însă, că antreului din partea casei i-am păstrat o amintire foarte plăcută, chiar şi după semi-dezamăgirea ce i-a urmat.
ANTREURI
Antreul din partea casei alătură nişte măsline kalamata negre şi cărnoase, aşa cum le stă bine unor măsline greceşti adevărate să fie, un amestec de ulei de măsline cu oţet balsamic în care merge de minune înmuiată pâinea proaspătă în stilul celei de casă, şi un salam italienesc uşor picant şi uscat, despre care nu am putut afla prea multe de la cel care ne-a servit.
FELURI PRINCIPALE
Papardelele cu sos de trufe (papardele tartufato) arată foarte îmbietor, cu bucăţi mari de trufe odihnindu-se pe pastele care capătă luciu de la uleiul sau untul cu trufe în care au fost călite, dar gustul dezamăgeşte un pic: pastele par totuşi prea unsuroase şi aroma de trufe e atât de subtilă încât numai câinii specializaţi în găsitul trufelor ar putea să o simtă cu adevărat. Papardelele tartufato de la Verdi nu se compară cu pastele proaspete cu unt şi trufe de la La Cena, pe care le consider cele mai bune din tot Bucureştiul.
N.B. O altă variantă pentru cei care apreciază pastele cu trufe este magazinul de gastronomie şi cadouri Le Manoir, de unde puteţi cumpăra unt de trufe şi brânză în ulei cu trufe pe care le puteţi apoi folosi în prepararea oricăror feluri de paste (deşi de la Le Manoir aş recomanda pastele negre de sepie).
Muşchiul de viţel cu piper verde (filetto al pepe verde) a avut sos din abundenţă, iar carnea a fost bine făcută, nici prea uscată, dar nici în sânge, însă nu a reuşit să mă convingă, iar gustul pe care îl lăsă după e cel al unui ficat de porc nu foarte bine făcut, ceea ce nu pot neapărat să-mi explic. Legumele la grătar (verdure alla griglia) sunt tăiate în felii subţiri şi preparate cu ulei de măsline, reuşind să păstreze consistenţa ideală, nici prea uscate aşa cum pot fi uneori legumele la grătar, dar nici suferind din exces de ulei.
Pizza Diavola, cu mozzarella, sos de roşii, salam, cârnăciori picanţi şi ardei iute uscat, a fost decentă, dar, din nou, nu ceva despre care să scrii prietenilor sau despre care să scrii prea mult într-un review.
DESERTURI
Prin deserturi, însă, Trattoria Verdi a reuşit să-şi spele multe din păcatele mediocrităţii. Dolce Fantasia, o cremă de vanilie în care se ascund bucăţi de ananas proaspăt şi zmeură, acoperite cu zahăr brun caramelizat, a fost un deliciu şi pentru mine a funcţionat ca o adevărată madlenă, aducându-mi aminte de crema de vanilie pe care bunica mea o folosea pentru rulourile cu vanilie şi prăjitura cu mere. Tortul Krantz, recomandat cu insistenţă de cel care ne-a servit, a fost într-adevăr foarte bun, iar în combinaţie cu îngheţată şi zahărul ars de deasupra s-a transformat într-un deliciu.
O ultimă dezamăgire a venit în momentul în care am primit pachetul cu mâncarea rămasă şi pe care iniţial vroiam să o luăm acasă. După ce maître d’ ne asigurase că se va ocupa el personal de pachetul nostru (nu că am fi avut astfel de pretenţie sau că am fi întrebat noi cine va duce la îndeplinire această sarcină de mare responsabilitate), când unul dintre prietenii noştri a vrut să guste din pizza rămasă am constatat cu stupefacţie că pizza înota în sosul de piper al fripturii de vită, care trona la rândul său peste feliile de pizza. Nu pot decât să sper că cei de la Verdi şi-au imaginat că vroiam să facem o bucurie unuia dintre câinii fără stăpân din zonă.
Înainte de a pleca, însă, am fost înveseliţi de un limoncello foarte aromat dar cu foarte puţin alcool (faţă de cum îl fac italienii), din partea casei, despre care cei de la Verdi se laudă că l-ar face chiar ei după o reţetă proprie.
CONCLUZIE
Preţurile au fost rezonabile, iar printre clienţii restaurantelor italieneşti din Bucureşti Trattoria Verdi îşi făcuse un renume ca având un raport calitate-preţ foarte bun. Dar asta era pe vremea când Verdi nu devenise reţea, aşa cum este acum. Apropos, prima Trattoria Verdi la care am fost (şi chiar de mai multe ori) a fost cea de pe Emanoil Porumbaru, unde chiar era o plăcere să te duci. Ravioli ricotta e spinaci, paste de casă umplute cu spanac şi brânză, cu sos de roşii şi parmezan, erau atât de bune încât merita să faci o vizită la Verdi numai pentru ele. Rămâne de văzut dacă reţeaua va reuşi să ajungă la nivelul trattoriei de pe Emanoil Porumbaru.
| Mâncare |
  |
| Serviciu |
|
| Locaţie şi atmosferă |
|
| Preţuri* | medii (~ 80 RON / persoană) |
| Scor final (raport calitate/preţ) |
|
* pentru o masă cu antreu, fel principal, desert şi băutură
Thai Moods
3 august 2009
La Thai Moods ne duceam atât de des la un moment dat încât devenise parte din rutina noastră săptămânală. Între timp, însă, preţurile au crescut, a venit criza, şi ritualul thai a rămas un deliciu pentru ocazii speciale mai mult decât o dulce rutină burgheză.
Aflat în zona Bisericii Caşin, Thai Moods pare o oază, ruptă în totalitate de realităţile gri înspre negru ale Bucureştiului. Înfiinţat în 2004, restaurantul a rezistat cu brio pe scena bucureşteană, deşi la început am pariat amândoi că Bucureştiul nu e încă pregătit pentru un restaurant de asemenea calibru şi specializat pe o bucătărie, care deşi e considerată una dintre cele mai bune din lume, nu a prins foarte mult la noi. Dar expaţii au contribuit semnificativ la faima şi dezvoltarea restaurantului, aşa cum a contribuit şi faptul că cei care se ocupă de managementul locului sunt adevăraţi profesionişti şi cunoscători ai Thailandei.
Designul interior integrează mici detalii thailandeze de foarte bun gust într-un decor relativ minimalist, dar cu o atmosferă foarte plăcută. Pe timpul verii, barul se mută în grădina plină de flori şi atent întreţinută şi îngrijită din faţa restaurantului, iar dacă sunteţi în căutare de cocktail-uri excelente (şi în Bucureşti nu sunt întotdeauna uşor de găsit), Thai Moods e locul potrivit. Dacă vreţi un cocktail clasic, vă recomand Mojito-ul, în care romul se amestecă cu piureul de gheaţă, cu bucăţi de lime şi mentă proaspăt culeasă din grădină şi zahăr brun din abundenţă. Dintre cocktail-urile specifice restaurantului, vă recomand Thaijito, o variantă care se vrea thailandeză a Mojito-ului şi care conţine un sirop de afine care merge de minune cu restul ingredientelor clasice.
În cei aproape 5 ani de existenţă, restaurantul şi-a schimbat constant meniul, trecând în timp de la o bucătărie mai degrabă fusion la o bucătărie din ce în ce mai autentic thailandeză. Uneori duc dorul vremurilor fusion, fără, însă, a considera că schimbările de meniu au fost în rău.
ANTREURI
La capitolul supe şi antreuri, gustul supei de creveţi, Tom Yum Goong, un fel foarte răspândit în Thailanda, este dat de ingredientele sale picante şi de sucul de lămâie verde şi tamarind, combinate cu lemon grass proaspăt şi mentă. Curry puffs (Karii Buff, în varianta thailandeză) sunt umplute cu legume delicioase şi carne tocată de vită şi acompaniate de un sos dulce-picant care completează perfect aroma de curry a antreului.
Dar cel mai tare antreu şi unul cu care este imposibil să daţi greş este Prawns in a Blanket with Crispy Noodles – un pluton de şase creveţi deep-fried în ulei, îmbrăcaţi într-un foietaj auriu şi crocant, legaţi la mijloc cu un brâu de spaghete vermicelli de orez, şi ele la fel de crocante şi aurii. Bineînţeles, cei şase eroi nu ar fi ceea ce sunt fără ajutorul unui sos de prune specific thai, gros, dulce şi aromat ca laptele condensat (sau nectarul zeilor olimpieni în formă condensată, dacă Kraft sau Unilever ar obţine reţeta şi patentele pe ea).
FELURI PRINCIPALE
Curry-ul de vită Panaeng, un curry roşu, dulce, nu îndeajuns de picant după canoanele bucătăriei thailandeze tradiţionale (ceea ce s-ar putea să fie vina comesenilor noştri care au cerut cu toţii mâncarea cât mai puţin iute), include toate ingredientele necesare unui curry în stil thai: fasole verde, muguri de bambus, ardei iute, porumb, ghimbir, ceapă, lemon grass, coriandru, carne de vită şi, desigur, sos de curry. În combinaţie cu un orez Jasmine (cel mai parfumat dintre cele care cresc în orezăriile thailandeze), rezultatul final este cel mai aromat curry din Bucureşti. Un alt fel tipic thailandez este Phad Thai-ul, care la Thai Moods se găseşte în meniu sub denumirea de Royal Phad Thai, un stir-fry care conţine tăiţei de orez cu carne de pui şi creveţi, ou, ceapă verde (o legumă foarte îndrăgită de thailandezi şi pe care o adaugă crudă pe multe dintre felurile tradiţionale), arahide (ingredient care apropie gustul thai de cel al mâncării indoneziene, de asemenea, excepţională, dar de negăsit în Bucureşti), morcovi, chilli şi nelipsitul lemon grass. Deşi Royal Phad Thai-ul de la Thai Moods mi se pare bun (şi vă recomand să-l încercaţi), totuşi nu ajunge la nivelul celui pe care îl găseşti chiar în Thailanda, unde acest fel pare să fie mai simplu, dar mai savuros şi, în mod cert, mai picant.
DESERTURI
La capitolul deserturi, Thai Moods stă excepţional pentru un restaurant cu specific asiatic. Sorbet-ul de ananas cu fructe thai este o combinaţie foarte inspirată de bucătărie franceză cu bucătărie thai. Deşi ananasul nu este un fruct cu un gust foarte pronunţat, felul în care este pregătit sorbet-ul nu numai că nu îi diluează aroma, ci i-o accentuează şi pare să scoată din ea tot ce e mai bun. Îngheţata de mentă albă cu ciocolata este cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o în ultimul timp şi o recomand cu căldură mai ales dacă apreciaţi îngheţata în general. Pe de altă parte, prăjitura de mango şi fructul pasiunii cu sos de coacăze şi mousse-ul de ciocolată cu Grand Marnier sună mai bine pe meniu, decât sunt în fapt. Nu sunt nici pe departe nişte deserturi nereuşite, dar par fade în comparaţie cu sorbet-ul de ananas şi îngheţata de mentă albă.
CONCLUZIE
Un capitol la care restaurantul Thai Moods iese din tiparul majorităţii restaurantelor din Bucureşti este faptul că în interior nu se poate fuma, fumatul fiind permis doar în grădină. Într-o ţară în care nefumătorii sunt trataţi ca o specie bizară şi uşor deranjantă şi în care proprietarii asociază politica non-smoking cu o scădere clară a profitului, nu pot decât să salut această decizie decentă, dar curajoasă în contextul de la noi, a celor de la Moods.
Un alt mare merit al restaurantului este acela de a folosi ingrediente proaspete, aduse special din Thailanda. De altfel, nici un restaurant thailandez care se respectă nu ar putea face altfel în România, unde majoritatea condimentelor şi fructelor thailandeze (foarte exotice pentru noi) nu sunt de găsit. Din păcate, o astfel de politică (foarte lăudabilă în fond) are repercusiuni asupra preţurilor, care au ajuns să fie foarte ridicate pentru un restaurant bucureştean. Dar dacă vreţi să organizaţi un eveniment mai ieşit din comun sau să impresionaţi prietenii din afara ţării de calitatea restaurantelor care au apărut şi la noi, Thai Moods e poate primul restaurant pe care ar trebui să-l luaţi în considerare.
| Mâncare |
|
| Serviciu |
|
| Locaţie şi atmosferă |
|
| Preţuri* | mari (~ 140 RON / persoană) |
| Scor final (raport calitate/preţ) |
  |
* pentru o masă cu antreu, fel principal, desert şi băutură
