restauranting.ro

La Trattoria Verdi de pe str. George Enescu am ajuns într-una din zilele cu ploaie torenţială de săptămâna trecută şi, la început, totul ni s-a părut foarte OK: de la serviciu, până la atmosferă şi antreul din partea casei. Pereţii maro sunt acoperiţi de tablourile în ulei ale unor figuri care păreau să fi însemnat ceva pe vremea lor şi cărora li se alătură fotografii alb-negru ale unor actori italieni celebri, dar şi ale unor necunoscuţi care par să aibă în comun doar veneraţia aproape religioasă cu care se dedică mâncatului pastelor. Rafturile de deasupra unora dintre mese etalează sticle de vin roşu mai mult sau mai puţin costisitoare, iar felinarele folosite ca element de design interior reuşesc să-i confere locului un aer foarte intim. Muzica, nu chiar italienească şi nu chiar potrivită pentru context, are însă darul de a relaxa şi bine-dispune, în ciuda (sau poate tocmai din cauza) faptului că pare mai potrivită pentru a fi coloana sonoră a unui canal pentru copii. Încet-încet, însă, fără să-ţi dai seama ce s-a schimbat, entuziasmul dispare pentru a face loc unei senzaţii de uşoară dezamăgire şi nemulţumire.

Maître d’hôtel din prietenos devine intruziv şi aproape exagerat (un englez nu s-ar purta aşa de apropiat nici cu cel mai vechi prieten), mâncarea, care la început arăta foarte bine, descoperi că nu are chiar un gust extraordinar şi atmosfera care părea plăcută se contaminează din ce în ce mai mult de prezenţa unor personaje nu tocmai discrete. Trebuie să recunosc, însă, că antreului din partea casei i-am păstrat o amintire foarte plăcută, chiar şi după semi-dezamăgirea ce i-a urmat.

ANTREURI

Antreul din partea casei alătură nişte măsline kalamata negre şi cărnoase, aşa cum le stă bine unor măsline greceşti adevărate să fie, un amestec de ulei de măsline cu oţet balsamic în care merge de minune înmuiată pâinea proaspătă în stilul celei de casă, şi un salam italienesc uşor picant şi uscat, despre care nu am putut afla prea multe de la cel care ne-a servit.

FELURI PRINCIPALE

Papardelele cu sos de trufe (papardele tartufato) arată foarte îmbietor, cu bucăţi mari de trufe odihnindu-se pe pastele care capătă luciu de la uleiul sau untul cu trufe în care au fost călite, dar gustul dezamăgeşte un pic: pastele par totuşi prea unsuroase şi aroma de trufe e atât de subtilă încât numai câinii specializaţi în găsitul trufelor ar putea să o simtă cu adevărat. Papardelele tartufato de la Verdi nu se compară cu pastele proaspete cu unt şi trufe de la La Cena, pe care le consider cele mai bune din tot Bucureştiul.

N.B. O altă variantă pentru cei care apreciază pastele cu trufe este magazinul de gastronomie şi cadouri Le Manoir, de unde puteţi cumpăra unt de trufe şi brânză în ulei cu trufe pe care le puteţi apoi folosi în prepararea oricăror feluri de paste (deşi de la Le Manoir aş recomanda pastele negre de sepie).

Muşchiul de viţel cu piper verde (filetto al pepe verde) a avut sos din abundenţă, iar carnea a fost bine făcută, nici prea uscată, dar nici în sânge, însă nu a  reuşit să mă convingă, iar gustul pe care îl lăsă după e cel al unui ficat de porc nu foarte bine făcut, ceea ce nu pot neapărat să-mi explic. Legumele la grătar (verdure alla griglia) sunt tăiate în felii subţiri şi preparate cu ulei de măsline, reuşind să păstreze consistenţa ideală, nici prea uscate aşa cum pot fi uneori legumele la grătar, dar nici suferind din exces de ulei.

Pizza Diavola, cu mozzarella, sos de roşii, salam, cârnăciori picanţi şi ardei iute uscat, a fost decentă, dar, din nou, nu ceva despre care să scrii prietenilor sau despre care să scrii prea mult într-un review.

DESERTURI

Prin deserturi, însă, Trattoria Verdi a reuşit să-şi spele multe din păcatele mediocrităţii. Dolce Fantasia, o cremă de vanilie în care se ascund bucăţi de ananas proaspăt şi zmeură, acoperite cu zahăr brun caramelizat, a fost un deliciu şi pentru mine a funcţionat ca o adevărată madlenă, aducându-mi aminte de crema de vanilie pe care bunica mea o folosea pentru rulourile cu vanilie şi prăjitura cu mere. Tortul Krantz, recomandat cu insistenţă de cel care ne-a servit, a fost într-adevăr foarte bun, iar în combinaţie cu îngheţată şi zahărul ars de deasupra s-a transformat într-un deliciu.

O ultimă dezamăgire a venit în momentul în care am primit pachetul cu mâncarea rămasă şi pe care iniţial vroiam să o luăm acasă. După ce maître d’ ne asigurase că se va ocupa el personal de pachetul nostru (nu că am fi avut astfel de pretenţie sau că am fi întrebat noi cine va duce la îndeplinire această sarcină de mare responsabilitate), când unul dintre prietenii noştri a vrut să guste din pizza rămasă am constatat cu stupefacţie că pizza înota în sosul de piper al fripturii de vită, care trona la rândul său peste feliile de pizza. Nu pot decât să sper că cei de la Verdi şi-au imaginat că vroiam să facem o bucurie unuia dintre câinii fără stăpân din zonă.

Înainte de a pleca, însă, am fost înveseliţi de un limoncello foarte aromat dar cu foarte puţin alcool (faţă de cum îl fac italienii), din partea casei, despre care cei de la Verdi se laudă că l-ar face chiar ei după o reţetă proprie.

CONCLUZIE

Preţurile au fost rezonabile, iar printre clienţii restaurantelor italieneşti din Bucureşti Trattoria Verdi îşi făcuse un renume ca având un raport calitate-preţ foarte bun. Dar asta era pe vremea când Verdi nu devenise reţea, aşa cum este acum. Apropos, prima Trattoria Verdi la care am fost (şi chiar de mai multe ori) a fost cea de pe Emanoil Porumbaru, unde chiar era o plăcere să te duci. Ravioli ricotta e spinaci, paste de casă umplute cu spanac şi brânză, cu sos de roşii şi parmezan, erau atât de bune încât merita să faci o vizită la Verdi numai pentru ele. Rămâne de văzut dacă reţeaua va reuşi să ajungă la nivelul trattoriei de pe Emanoil Porumbaru.

Mâncare
Serviciu
Locaţie şi atmosferă
Preţuri*	medii (~ 80 RON / persoană)
Scor final (raport calitate/preţ)

* pentru o masă cu antreu, fel principal, desert şi băutură