pret mediu / medium price « restauranting.ro

Bistro Dada sau străbunicul Concept

21 octombrie 2009

În ultimul timp, m-am găsit deseori în situaţia de a fi întrebată care este restaurantul meu favorit din Bucureşti. Fără a exagera foarte mult, este o întrebare care mi se pare la fel de deplasată ca a întreba pe cineva care îi este cartea favorită sau ca a întreba un copil pe cine iubeşte mai mult, pe mama sau pe tata. În ciuda faptului că întrebarea îmi pare nelalocul ei, însă, şi luând-mi toate precauţiile, de multe ori mă trezesc răspunzând: Bistro Dada. Nu ştiu de câte ori ar trebui să mănânc la Bistro Dada pentru a simţi că am ajuns la saturaţie. Sunt din ce în ce mai multe restaurante excepţionale în Bucureşti, dar pentru mine puţine au reuşit să-şi păstreze farmecul şi savoarea atât de mult pe cât a reuşit Dada. Aflat pe strada Matei Voievod, undeva între Mihai Bravu şi Pache Protopoescu, restaurantul nu a fost niciodată avantajat de poziţionare, fiind relativ departe de centru şi într-o zonă în care parcarea este un adevărat coşmar chiar şi după standardele Bucureştiului. Dar Bistro Dada a rezistat cu brio în ciuda acestui dezavantaj. Nu ştiu sigur dacă Dada este primul concept store / restaurant din Bucureşti, dar cu siguranţă este unul dintre cele mai vechi. Pe vremea când cei care au acum tot felul de concept stores învăţau să zică I am/ You are, Dada servea deja unele dintre cele mai bune feluri de mâncare din Bucureşti.

Cu un design interior puternic influenţat de mişcarea dadaistă, restaurantul are un aer aproape magic, dat de lumina caldă şi atent poziţionată, de desenele de pe pereţi şi animalele suprarealiste care îşi fac siesta pe fotoliile foarte comode şi colorate. Serviciul este foarte bun: discret, atent şi amabil, sunt rare zilele în care să ai ceva de reproşat felului în care ai fost servit.

ANTREURI

Din păcate, cei de la Dada care ne obişnuiseră cu un mic aperitiv foarte delicios din parte casei au renunţat la acest obicei atât de bine-venit şi apreciat de clienţi. Pe de altă parte, pentru a nu-şi plictisi clientela de bază, cei de la bistro au adus câteva modificări foarte inspirate pe meniu. O excepţie este schimbarea adusă carpaccio-ului de vită cu uleiuri aromate care este acum servit cu pere, spre deosebire de mult mai banala, dar mult mai potrivita lămâie clasică. Fără gustul un pic înţepător al sucul de lămâie, carnea de vită crudă devine un fel mult mai greu şi îşi pierde din prospeţime.

FELURI PRINCIPALE

Pe de altă parte, noul risotto este bazat pe o combinaţie foarte inspirată. Cu brânză proaspătă de capră, măsline kalamata cărnoase şi ceapă verde, a devenit unul din risotto-urile mele favorite, deşi aş fi preferat ca ceapa verde să fie folosită mai din abundenţă, dar poate această preferinţă este consecinţa vizitelor prea dese la restaurantele thailandeze pentru care acest ingredient este la fel de important precum usturoiul pentru restaurantele româneşti.

Chilli beef stir fry, adică antricotul de vită cu sos hoisin, legume şi mentă, are o aromă cât se poate de asiatică, deşi sosul hoisin se foloseşte în bucătăria chineză pentru carnea de porc, şi nu pentru cea de vită, aşa cum ne propun cei de la Dada (sunt convinsă că în cunoştinţă de cauză).

Vedeta meniului, însă, rămâne pieptul de raţă marinată cu salată de mere, cireşe confiate şi sos de Porto. Carnea de raţă este moale şi făcută exact cât trebuie pentru a nu se usca prea tare, iar cireşele confiate au o aromă atât de puternică şi merg atât de bine cu carnea de raţă, încât m-aş hazarda să spun că merită să le faceţi o vizită celor de la Dada chiar şi numai pentru a gusta acest fel.

Dintre tot ce se găseşte pe meniul de la Dada, sushi-ul este singurul pe care v-aş recomanda să-l evitaţi. Niciodată nu mi-a lăsat senzaţia că ar fi prea proaspăt sau bine făcut, ceea ce e de mirare având în vedere felurile complicate care îi ies atât de bine bucătarului.

DESERTURI

Tiramisu este mare şi este atât de bun şi autentic încât lasă impresia că tocmai a fost făcut de o nonna veritabilă sosită cu vreo reţetă specială din Italia natală. Biscuiţii savoiardi sunt înmuiaţi în espresso şi lichior, ţinuţi laolaltă de un amestec delicios de mascarpone şi zabaglione şi acoperiţi de o pudră fină de cacao, dar cu toate acestea, mousse-ul de ciocolată albă cu struguri şi căpşuni, acoperit de un strat subţire de ciocolată neagră, rămâne cel mai bun desert de la Dada.

CONCLUZIE

Mi se pare că Dada ar merita un punct în plus şi pentru faptul că s-a menţinut şi adaptat atât de bine în anii de când s-a deschis, mai ales având în vedere că multe restaurante bune pentru o vreme ajung să decadă până la a nu mai fi de recunoscut.

Preţurile bistroului nu sunt foarte mici, ajungând ca o masă cu 3 feluri pentru o persoană să coste în jur de 90 de lei. Comparat cu alte restaurante din clasa sa, însă, preţurile pot fi considerate mai mult decât rezonabile.

Scris de Radu Iliescu & Monica Bucurenciu

Categorisit în Bucureşti / Bucharest, fusion, pret mediu / medium price ·Etichete: Bucureşti / Bucharest, pret mediu

2 Comentarii »

Trattoria Verdi şi alte divagaţii italieneşti

13 august 2009

La Trattoria Verdi de pe str. George Enescu am ajuns într-una din zilele cu ploaie torenţială de săptămâna trecută şi, la început, totul ni s-a părut foarte OK: de la serviciu, până la atmosferă şi antreul din partea casei. Pereţii maro sunt acoperiţi de tablourile în ulei ale unor figuri care păreau să fi însemnat ceva pe vremea lor şi cărora li se alătură fotografii alb-negru ale unor actori italieni celebri, dar şi ale unor necunoscuţi care par să aibă în comun doar veneraţia aproape religioasă cu care se dedică mâncatului pastelor. Rafturile de deasupra unora dintre mese etalează sticle de vin roşu mai mult sau mai puţin costisitoare, iar felinarele folosite ca element de design interior reuşesc să-i confere locului un aer foarte intim. Muzica, nu chiar italienească şi nu chiar potrivită pentru context, are însă darul de a relaxa şi bine-dispune, în ciuda (sau poate tocmai din cauza) faptului că pare mai potrivită pentru a fi coloana sonoră a unui canal pentru copii. Încet-încet, însă, fără să-ţi dai seama ce s-a schimbat, entuziasmul dispare pentru a face loc unei senzaţii de uşoară dezamăgire şi nemulţumire.

Maître d’hôtel din prietenos devine intruziv şi aproape exagerat (un englez nu s-ar purta aşa de apropiat nici cu cel mai vechi prieten), mâncarea, care la început arăta foarte bine, descoperi că nu are chiar un gust extraordinar şi atmosfera care părea plăcută se contaminează din ce în ce mai mult de prezenţa unor personaje nu tocmai discrete. Trebuie să recunosc, însă, că antreului din partea casei i-am păstrat o amintire foarte plăcută, chiar şi după semi-dezamăgirea ce i-a urmat.

ANTREURI

Antreul din partea casei alătură nişte măsline kalamata negre şi cărnoase, aşa cum le stă bine unor măsline greceşti adevărate să fie, un amestec de ulei de măsline cu oţet balsamic în care merge de minune înmuiată pâinea proaspătă în stilul celei de casă, şi un salam italienesc uşor picant şi uscat, despre care nu am putut afla prea multe de la cel care ne-a servit.

FELURI PRINCIPALE

Papardelele cu sos de trufe (papardele tartufato) arată foarte îmbietor, cu bucăţi mari de trufe odihnindu-se pe pastele care capătă luciu de la uleiul sau untul cu trufe în care au fost călite, dar gustul dezamăgeşte un pic: pastele par totuşi prea unsuroase şi aroma de trufe e atât de subtilă încât numai câinii specializaţi în găsitul trufelor ar putea să o simtă cu adevărat. Papardelele tartufato de la Verdi nu se compară cu pastele proaspete cu unt şi trufe de la La Cena, pe care le consider cele mai bune din tot Bucureştiul.

N.B. O altă variantă pentru cei care apreciază pastele cu trufe este magazinul de gastronomie şi cadouri Le Manoir, de unde puteţi cumpăra unt de trufe şi brânză în ulei cu trufe pe care le puteţi apoi folosi în prepararea oricăror feluri de paste (deşi de la Le Manoir aş recomanda pastele negre de sepie).

Muşchiul de viţel cu piper verde (filetto al pepe verde) a avut sos din abundenţă, iar carnea a fost bine făcută, nici prea uscată, dar nici în sânge, însă nu a reuşit să mă convingă, iar gustul pe care îl lăsă după e cel al unui ficat de porc nu foarte bine făcut, ceea ce nu pot neapărat să-mi explic. Legumele la grătar (verdure alla griglia) sunt tăiate în felii subţiri şi preparate cu ulei de măsline, reuşind să păstreze consistenţa ideală, nici prea uscate aşa cum pot fi uneori legumele la grătar, dar nici suferind din exces de ulei.

Pizza Diavola, cu mozzarella, sos de roşii, salam, cârnăciori picanţi şi ardei iute uscat, a fost decentă, dar, din nou, nu ceva despre care să scrii prietenilor sau despre care să scrii prea mult într-un review.

DESERTURI

Prin deserturi, însă, Trattoria Verdi a reuşit să-şi spele multe din păcatele mediocrităţii. Dolce Fantasia, o cremă de vanilie în care se ascund bucăţi de ananas proaspăt şi zmeură, acoperite cu zahăr brun caramelizat, a fost un deliciu şi pentru mine a funcţionat ca o adevărată madlenă, aducându-mi aminte de crema de vanilie pe care bunica mea o folosea pentru rulourile cu vanilie şi prăjitura cu mere. Tortul Krantz, recomandat cu insistenţă de cel care ne-a servit, a fost într-adevăr foarte bun, iar în combinaţie cu îngheţată şi zahărul ars de deasupra s-a transformat într-un deliciu.

O ultimă dezamăgire a venit în momentul în care am primit pachetul cu mâncarea rămasă şi pe care iniţial vroiam să o luăm acasă. După ce maître d’ ne asigurase că se va ocupa el personal de pachetul nostru (nu că am fi avut astfel de pretenţie sau că am fi întrebat noi cine va duce la îndeplinire această sarcină de mare responsabilitate), când unul dintre prietenii noştri a vrut să guste din pizza rămasă am constatat cu stupefacţie că pizza înota în sosul de piper al fripturii de vită, care trona la rândul său peste feliile de pizza. Nu pot decât să sper că cei de la Verdi şi-au imaginat că vroiam să facem o bucurie unuia dintre câinii fără stăpân din zonă.

Înainte de a pleca, însă, am fost înveseliţi de un limoncello foarte aromat dar cu foarte puţin alcool (faţă de cum îl fac italienii), din partea casei, despre care cei de la Verdi se laudă că l-ar face chiar ei după o reţetă proprie.

CONCLUZIE

Preţurile au fost rezonabile, iar printre clienţii restaurantelor italieneşti din Bucureşti Trattoria Verdi îşi făcuse un renume ca având un raport calitate-preţ foarte bun. Dar asta era pe vremea când Verdi nu devenise reţea, aşa cum este acum. Apropos, prima Trattoria Verdi la care am fost (şi chiar de mai multe ori) a fost cea de pe Emanoil Porumbaru, unde chiar era o plăcere să te duci. Ravioli ricotta e spinaci, paste de casă umplute cu spanac şi brânză, cu sos de roşii şi parmezan, erau atât de bune încât merita să faci o vizită la Verdi numai pentru ele. Rămâne de văzut dacă reţeaua va reuşi să ajungă la nivelul trattoriei de pe Emanoil Porumbaru.